Despre educaţie şi traumă. "Nu mai plânge, uite ce urâtă eşti când plângi!"

   Unele suferinţe morale provocate cuiva pot fi cercetate penal, omul poate fi tras la răspundere pentru insultă şi calomnie, însă altele nu pot fi niciodată observate şi raportate, dar care pot leza cu mult mai mult  demnitatea, stima şi imaginea de sine a persoanei, ba mai mult ca atât, unele daune morale pot fi ireversibile şi pot contribui la dezvoltarea diverselor psihopatologii (anxietate, depresie, tulburări grave de personalitate etc.) Există cumva o răspundere pentru provocarea acestor suferinţe?  Nu şi nici nu poate fi,  întrucât ţine de un aspect foarte subtil şi complex, unde etica umană şi legile psihicului uman se bat cap în cap,  iar gravitatea suferinţe sau o psihopatologie provocate nu

poate fi nici măsurată, nici observată.  Pentru că cel care lezează demnitatea altuia nu este conştient că o face, o face şi el din propria suferinţă, dar nici celălalt nu neapărat simte o daună morală sau o suferinţă psihică în momentul respectiv. Abia peste ani de zile psihoterapeuţii pot scoate la iveală cauzele unei suferinţe psihice, provocate chiar şi de o frază aruncată aiurea de către cineva apropiat.   Şi aici mă refer anume la unele metode de educare şi creştere a copiilor.   

 
  Fiecare părinte îşi are propria metodă de educare a copiilor, o face aşa cum consideră că este mai bine, însă cu regret…  multe dintre aceste metode nu au nicio legătură cu educaţia în sine,  dar cu propria umilinţă, dispreţ sau respingere de care a avut parte părintele în copilăria lui.

  Fiecare copil are nevoie de siguranţă fizică şi emoţională, de respect, afecţiune, înţelegere şi validare a emoţiilor pe care le simte. În caz contrar, imaginea şi stima de sine devine alterată, în psihologie mai vorbim despre termenul de “clivaj psihic”, adică o parte din psihicul nostru devine traumat şi blocat care pe parcusul vieţii poate genera diverse blocaje emoţionale, conflicte interioare şi suferinţă.
               
  Îmi amintesc de o situaţie observată în transportul public. Autobuzul era arhiplin şi o căldură insuportabilă. O mamă cu greu ţinea în braţă doi copii, dintre care, o fetiţă de 2-3 anişori care plângea probabil din cauza condiţiilor fizice insuportabile. Plânsul ei era o reacţie biologică firească la asemenea condiţii de mediu, copila nu făcea nimic altceva decât să transmită un semnal de alarmă “mamă, protejează-mă!”, însă o doamnă de alături îi reproşează: “hai nu mai plânge, uite ce urâtă eşti când plângi!”. În asemenea situaţii copilul nu se simte înţeles, iar emoţiile lui nu sunt luate în seamă, ba mai mult, sunt chiar interzise!  Este suficient ca fetiţa să mai primească câteva asemenea afirmaţii similare, ca peste 20-30 ani să se adreseze unui psihoterapeut cu diverse tulburări emoţionale şi cu o stimă de sine deteriorată. Probabil că în această perioadă va încerca să-şi înăbuşe sensibilitatea emoţională şi lacrimile, întrucât ele par a fi ruşinoase, plus la toate se simte urâtă şi respinsă, se va autocritica foarte mult când se va simţi mai emotivă, iar acest lucru o va destabiliza şi mai puternic.
 
 Nicidecum nu afirm  că anumite vorbe pot fi definitorii pentru sănătatea emoţională, totul depinde de mai multe circumstanţe ale copilăriei, dar am întâlnit multe persoane cu tulburări depresive, iar rădăcinile acestora porneau uneori de la unele expresii umilitoare pe care le-au primit în copilărie. 

Ei bine, ne putem întreba, de ce doamna a replicat anume cu expresia „hai nu mai plânge, uite ce urâtă eşti când plângi!”, dar nu într-un alt mod mai eficace? La fel putem să ne întrebăm... oare această fetiţă când va devein mamă, cum se va comporta cu proprii copii atunci când aceştia vor plânge?

Atunci când copilul se simte slab şi neputincios în faţa adulţilor, la vârsta adultă va căuta să se simtă puternic faţă de proprii copii, umilindu-i pentru a-i face să se simtă slab şi neputincioşi şi toată aceasta în numele educaţiei.

Dacă un copil nu primeşte respect din partea părinţilor, adunci când va deveni părinte va cere acest respect de la proprii copii.

Îmi imaginez că doamna respectivă a fost şi ea criticată pentru anumite stări emoţionale în copilărie, altfel nu-mi pot explica de ce să vezi urâţenie atunci când cineva plânge şi să-i interzici acest fapt? La fel îmi imaginez că această fetiţă care va deveni mamă, probabil că va insulta proprii copii atunci când aceştia vor plânge, întrucât aceasta îi va aduce aminte de propria etichetă umilitoare pe care a primit-o.  Acum e rândul ei să simtă puternică în faţa propriilor copii, făcându-i pe aceştia să se simtă la fel de slabi şi urâţi.

  Cineva poate replica: cum este posibil ca un părinte să dorească ca copii săi să se simtă slabi, neputincioşi sau urâţi? Ba da, acest fenomen există fără ca părintele să conştientizeze acest lucru. Amintiţivă numai de faptul că multor adulţi le place să se amuze atunci când un copil se sperie de un gândăcel sau de o frunză. Oare de ce pentru adulţi acest lucru devine amuzant? Vocea interioară al adulţilor poate suna în felul următor “ha-ha ce prost eşti, nu ştii să evaluezi corect pericolul, pe când eu nu mă tem de frunze”. Şi de ce poate avea o asemenea voce interioară? Pentru că atunci când era copil, poate că cineva a râs de el în situaţii similare, iar acest lucru l-a făcut să se simtă ruşinos şi prost, că nu poate evalua corect pericolul, iar acum are ocazie să-şi demonstreze că este suficient de puternic şi ştie că de o frunză nu trebuie să-ţi fie teamă.  

Sau să ne amintim de părinţii care sunt foarte duri cu copii lor, la întrebarea de ce vă educaţi copii în asemenea mod, răspunsul lor este: "părinţii mei au fost duri şi au făcut om din mine, la fel îmi voi educa şi copiii mei". În spatele acestei atitudini se află o suferinţă reprimată, această suferinţă o descarcă asupra copiilor, iar idealizarea părinţilor pentru aceste metode fac parte din mecanismele de apărare a psihicului, pentru a respinge o realitate umilitoare pentru copil. Părintele crede că prin astfel de metode va face "om" din copilul său, însă acesta la maturitatea poate simţi nevoie să apeleze la suportul emoţional a unui psihoterapeut, asta în cel mai bun caz... 

La fel am cunoscut părinţi care în mod inconştient sabotau copilăria şi fericirea copiilor, întrucât ei înşişi n-au avut parte de copilărie fericită. Îi privau pe copii de joacă şi îi însărcinau cu divserse sarcini casnice sau cu numeroase activităţi extracuriculare, toate acestea cu scopul de a pregăti copilul pentru viaţă. Dar în asemenea mod le era furată copilăria.  După mai multe meditaţii şi reflecţii interioare, aceşti părinţi conştientizau că în spatele acestor acţiuni stătea un soi de invidie, întrucât au fost obligaţi de mici să muncească pe câmp, neavând parte de joacă şi timp liber. Au înţeles că acţiunile lor nu aveau nicio legătură cu educaţia în sine, decât cu propriile răni ale copilăriei. 

Astfel... este bine să ne întrebăm, educaţia pe care le oferim copiilor noştri ţine de o educaţi cu scopul de a le dezvolta o personalitate autonomă, integrată şi armonioasă, sau în ea se inflitrează multe suferinţe personale din propria noastră copilărie?

 

Clienți corporativi